FLORIN TOMA dixit :
ORAVITZAN – vechi şi ample zăcăminte de sacru
Aparent, nici nu ştii unde să aplici fanta pe această pungă de sensuri diafană, spre a face să curgă, să gâlgâie în afară lucrurile aflate acolo şi puse cu mâna lui vrăjită. Artă religioasă, mitul recurenţei smereniei, dialogul dintre cult şi cultură, uimire de bune simţuri, contracţii de simboluri repetate, semne bizantinepuizabile, disciplina hedonistă a Crucii, plutirea (nimic nu e htonian acolo, totul e imponderabil), maiestuosul de până la frică, enormul de întreţinere a avântului, Spiritul imperial, ce te duce cu gândul la Împăratul Constantin şi mama Sa, Elena, cei întocmai cu Apostolii, o aură şi un aur cotropitor de sfioase, danie sau stră-danie, inefabilul util, iconografie rodnică, măreţie la taifas cu sacrul... e clar! nu ştii pe unde e intrarea în acest templu uluitor ca un mausoleu-adăpost pentru îngeri. Unii specialişti susţin că Silviu Oravitzan are publicul lui. Specializat. Ca o vedetă – fanii săi. Mie mi s-a părut că, dimpotrivă. Am remarcat la cele două uriaşe expoziţii, la Muzeul Ţăranului Român şi la Palatul Mogoşoaia, că există două feluri de oameni care se nutresc cu opera lui (cel mai corect termen este opera, pentru că piesele lui vizionare nu pot fi încadrate terminologic niciunde, nu sunt lucrări, tablouri sau instalaţii, ci durări, construcţii!). Unii care nu-şi lasă supusă teama de a fi doborâţi de intenţia generatoare a ziditorului şi, drept urmare, se apropie de lucrări, sparg bariera mirajului şi focalizează lentilele oculare până la descoperirea ultimului detaliu de construcţie a mozaicului (cuburile de lemn de 1 cm./1 cm., cu suprafeţe scobite, aşezate de fiecare dată în cruce cu patru laturi egale, în alternanţă roşu aprins cu auriu!). Am văzut mulţi vizitatori care se aplecau, ca să-şi ostoiască mirarea (spre a afla răspunsul la întrebarea nerostită: Cum e posibil aşa ceva?). Şi alţii, care intrau fără să crâcnească în convenţia autorului şi, drept urmare, zburau pur şi simplu prin sălile uriaşe, la distanţe egale de pereţi (căci ziduri adevărate erau, nu simeze simandicoase pentru acuarelaşe sau guaşe!). Fâlfâiau într-o tăcere sacerdotală, liniştiţi, fără nicio grijă (ca într-un delir de Magritte sau Chagall!), tăiaţi de spoturile de lumină interioară emise de fiecare lucrare şi se hrăneau din substanţele lor semantice, mormăind mulţumiţi de socotinţa văzduhului şi dulceaţa culorilor. Amândouă aceste categorii au priceput rostul înţelegerii pe care au făcut-o, din primul moment, cu Autorul. (NOTĂ: Oravitzan însuşi a propus celor prezenţi la vernisaj un anumit parcurs al expoziţiei, prin cele trei săli... i s-a părut, probabil, foarte necesar ca să impună – cu o blândeţe fermă, dar politicoasă – itinerariul, precum într-o fabuloasă călătorie iniţiatică!). Era ca şi la teatru, unde se face întuneric în sală, pentru ca lumina să inunde scena, singura direcţie posibilă în care se poate privi. Da! Lumina lui Oravitzan – altă ardere, altă lămurire! Suprafeţele pe care le încarcă de semnificaţii grele devin ele însele semne. Raportul formă-culoare nu se adună ca să se decripteze înlăuntrul unei cazemate figurative, apărată de zeci de soldaţi-ucenici ai privirii făţişe, ci exteriorizat, ca nişte vibraţii fluide la nivel vizual, prin care lumina încorporată se transformă în unde vizibile. Limbajul plastic trece într-o altă stază cathartică, de artă vertical-religioasă, de iconografie inteligentă (dar, în niciun caz, laică!), precum un mesaj vizual cu receptări stabile pravoslavnice, scos însă de sub apăsarea dogmei. Doar o adiere de seriozitate, de ordine, de pioşenie şi de evlavie. De altfel, spectaculosul iconostas realizat de el la Mânăstirea Nicula, în care persistă prezenţa şi repetarea acestui simbol repetitiv în opera sa – crucea cu laturi egale – este una dintre cele mai impresionante lucrări din domeniu. E greu de spus care poate fi elementul precumpănitor asupra Spiritului celui care se uită la Oravitzan. Impactul pe care-l provoacă este puternic, proiectul lui este o provocare sublimă, fiindcă avem de-a face cu acel tip de discurs, original (şi originar!), capabil să intre în dialog perfect cu interlocutorul, oricând şi pe diferite paliere ale comunicării. Regăsim aici o calitate destul de rar întâlnită, mai ales în domeniul artelor plastice, aceea de a face ca esenţa unei opere să treacă, fără obturări sau obstacole, la cel care beneficiază de privilegiul de a şi-o asuma, dezinhibat de gravitatea emoţiei momentului ori a mesajului. Iar, în acest proiect, Silviu Oravitzan stă cuminte ca un bănăţean şi ordonează lumea. Un demiurg. (VIAŢA ROMÂNEASCĂ - nr. 5-6 / 2013 - cronica plasticii)
Postare de Ioan-Victor Schengen Dragan.
ORAVITZAN – vechi şi ample zăcăminte de sacru
Aparent, nici nu ştii unde să aplici fanta pe această pungă de sensuri diafană, spre a face să curgă, să gâlgâie în afară lucrurile aflate acolo şi puse cu mâna lui vrăjită. Artă religioasă, mitul recurenţei smereniei, dialogul dintre cult şi cultură, uimire de bune simţuri, contracţii de simboluri repetate, semne bizantinepuizabile, disciplina hedonistă a Crucii, plutirea (nimic nu e htonian acolo, totul e imponderabil), maiestuosul de până la frică, enormul de întreţinere a avântului, Spiritul imperial, ce te duce cu gândul la Împăratul Constantin şi mama Sa, Elena, cei întocmai cu Apostolii, o aură şi un aur cotropitor de sfioase, danie sau stră-danie, inefabilul util, iconografie rodnică, măreţie la taifas cu sacrul... e clar! nu ştii pe unde e intrarea în acest templu uluitor ca un mausoleu-adăpost pentru îngeri. Unii specialişti susţin că Silviu Oravitzan are publicul lui. Specializat. Ca o vedetă – fanii săi. Mie mi s-a părut că, dimpotrivă. Am remarcat la cele două uriaşe expoziţii, la Muzeul Ţăranului Român şi la Palatul Mogoşoaia, că există două feluri de oameni care se nutresc cu opera lui (cel mai corect termen este opera, pentru că piesele lui vizionare nu pot fi încadrate terminologic niciunde, nu sunt lucrări, tablouri sau instalaţii, ci durări, construcţii!). Unii care nu-şi lasă supusă teama de a fi doborâţi de intenţia generatoare a ziditorului şi, drept urmare, se apropie de lucrări, sparg bariera mirajului şi focalizează lentilele oculare până la descoperirea ultimului detaliu de construcţie a mozaicului (cuburile de lemn de 1 cm./1 cm., cu suprafeţe scobite, aşezate de fiecare dată în cruce cu patru laturi egale, în alternanţă roşu aprins cu auriu!). Am văzut mulţi vizitatori care se aplecau, ca să-şi ostoiască mirarea (spre a afla răspunsul la întrebarea nerostită: Cum e posibil aşa ceva?). Şi alţii, care intrau fără să crâcnească în convenţia autorului şi, drept urmare, zburau pur şi simplu prin sălile uriaşe, la distanţe egale de pereţi (căci ziduri adevărate erau, nu simeze simandicoase pentru acuarelaşe sau guaşe!). Fâlfâiau într-o tăcere sacerdotală, liniştiţi, fără nicio grijă (ca într-un delir de Magritte sau Chagall!), tăiaţi de spoturile de lumină interioară emise de fiecare lucrare şi se hrăneau din substanţele lor semantice, mormăind mulţumiţi de socotinţa văzduhului şi dulceaţa culorilor. Amândouă aceste categorii au priceput rostul înţelegerii pe care au făcut-o, din primul moment, cu Autorul. (NOTĂ: Oravitzan însuşi a propus celor prezenţi la vernisaj un anumit parcurs al expoziţiei, prin cele trei săli... i s-a părut, probabil, foarte necesar ca să impună – cu o blândeţe fermă, dar politicoasă – itinerariul, precum într-o fabuloasă călătorie iniţiatică!). Era ca şi la teatru, unde se face întuneric în sală, pentru ca lumina să inunde scena, singura direcţie posibilă în care se poate privi. Da! Lumina lui Oravitzan – altă ardere, altă lămurire! Suprafeţele pe care le încarcă de semnificaţii grele devin ele însele semne. Raportul formă-culoare nu se adună ca să se decripteze înlăuntrul unei cazemate figurative, apărată de zeci de soldaţi-ucenici ai privirii făţişe, ci exteriorizat, ca nişte vibraţii fluide la nivel vizual, prin care lumina încorporată se transformă în unde vizibile. Limbajul plastic trece într-o altă stază cathartică, de artă vertical-religioasă, de iconografie inteligentă (dar, în niciun caz, laică!), precum un mesaj vizual cu receptări stabile pravoslavnice, scos însă de sub apăsarea dogmei. Doar o adiere de seriozitate, de ordine, de pioşenie şi de evlavie. De altfel, spectaculosul iconostas realizat de el la Mânăstirea Nicula, în care persistă prezenţa şi repetarea acestui simbol repetitiv în opera sa – crucea cu laturi egale – este una dintre cele mai impresionante lucrări din domeniu. E greu de spus care poate fi elementul precumpănitor asupra Spiritului celui care se uită la Oravitzan. Impactul pe care-l provoacă este puternic, proiectul lui este o provocare sublimă, fiindcă avem de-a face cu acel tip de discurs, original (şi originar!), capabil să intre în dialog perfect cu interlocutorul, oricând şi pe diferite paliere ale comunicării. Regăsim aici o calitate destul de rar întâlnită, mai ales în domeniul artelor plastice, aceea de a face ca esenţa unei opere să treacă, fără obturări sau obstacole, la cel care beneficiază de privilegiul de a şi-o asuma, dezinhibat de gravitatea emoţiei momentului ori a mesajului. Iar, în acest proiect, Silviu Oravitzan stă cuminte ca un bănăţean şi ordonează lumea. Un demiurg. (VIAŢA ROMÂNEASCĂ - nr. 5-6 / 2013 - cronica plasticii)
Postare de Ioan-Victor Schengen Dragan.
