sâmbătă, 2 decembrie 2017
joi, 23 iunie 2016
vineri, 8 mai 2015
Ion Pena, scriitorul interzis si ascuns de ciracii cenzurii comuniste
Considerat de unii, poate cel mai bun epigramist teleormǎnean, Ion Pena a fost și un poet apreciat in perioada...
Posted by Glasul Moldovei on 7 Mai 2015
Ion Pena, scriitorul interzis si ascuns de ciracii cenzurii comuniste
Citeste mai mult pe: http://glasul.info/2015/05/08/ion-pena-scriitorul-interzis-si-ascuns-de-ciracii-cenzurii-comuniste/
Citeste mai mult pe: http://glasul.info/2015/05/08/ion-pena-scriitorul-interzis-si-ascuns-de-ciracii-cenzurii-comuniste/
luni, 4 mai 2015
"Odessa in flacari" - "Catuse Rosii" 1942 - "Odessa In Fiamme" - subtritare in lb.romana
ODESSA IN FLACARI 1942- FILM DE ARHIVA IN LIMBA ITALIANA, SUBTITRAT IN
LIMBA ROMANA
Glasul.info | 2015-05-03
ODESSA IN FLACARI 1942- FILM DE ARHIVA IN LIMBA ITALIANA, SUBTITRAT IN
LIMBA ROMANA
Doresc sa va retin atentia cu un film. Un film deosebit cu atat mai mult
cu cat nimeni nu mai credea sa se mai auda de el vreodata.
telecinemateca.com/filme-romanesti/odessa-in-flacari/
Este o pagina de ISTORIE a BASARABIEI , adevarata Istorie a Basarabiei, a
Romaniei implicit. Practic este vorba de inceputul Holocaustului
Neamului.
Va rugam sa-l transmiteti la cat mai multa lume.
Si acum informatiile cu si despre HOLOCAUSTUL NEAMULUI si a CULTURII
NEAMULUI .
Foarte multa lume stia despre film , cei batrani , batrani vorbeau
despre el dar nimeni nu credea ca o sa mai poata fi vizionat vreodata .
Si cum minciuna si doctrina mincinoasa nu poate sa dainuie ,Dumnezeu a
randuit ca sa fie redescoperit filmul care vine ca marturie la tot ceea
ce au facut nelegiuitii pamantului impotriva Neamului.
Un film istoric de care nu credea cineva sa mai auda vreodata. Sant
sigur ca filmul o sa va placa cu atat mai mult cu cat am constatat ca
aveti deschidere catre astfel de teme. Filmul va va vorbi despre
HOLOCAUSTUL NEAMULUI dar inainte de toate , filmul este UN ACT DE
CULTURA , un film pierdut si acum regasit.
Cinematografia romaneasca a primit un dar nesperat. Decurand, presa
italiana a scris despre un fapt cu totul inedit, anume descoperirea
intamplatoare in arhivele studiourilor Cinecita din Roma a peliculei
filmului Odessa in flacari, considerat definitiv pierdut. Odessa in
flacari, realizat in anul 1942, intr-o coproductie romano-italiana este
consemnat in istoria cinematografiei europene si nu numai, o capodopera a
genului.
Despre el au ramas doar cronici, unele consemnari, fotografii si afise.
Avand ca subiect drama refugiatilor din Basarabia, in timpul celui
de-al Doilea Razboi Mondial, ca si a ororilor comise de trupele
NKVD-ului, predecesoarea KGB-ului, filmul a fost interzis dupa ocuparea
tarii de catre Uniunea Sovietica, iar protagonistii acestuia aruncati in
inchisori. (LINK VIDEO)
Depus in arhivele cinematografiei, la fondul peliculelor cenzurate, deci
total oprite nu numai de a fi difuzate, dar nici vizionate intr-un
cadru restrans, multi ani Odessa in flacari a figurat doar in registrul
de evidenta al arhivelor, apoi a disparut din scripte. Dupa decembrie
1989, unii cercetatori in istoria filmului au cautat zadarnic sa dea de
urma peliculei, investigatiile ducand la concluzia ca ea a fost
confiscata de “ consilierii sovietici” din perioada ocupatiei, dupa care
a fost scoasa din evidente, de catre Directia presei si tipariturilor,
fosta cenzura.
S-a mai descoperit ca Securitatea a dat ordin prin care s-a dispus
distrugerea unor filme de razboi din perioada 1940-1944, considerate
fasciste si “imperialiste” , dusmanoase “oranduirii socialiste”.
Capodopera cineatografica apartine regizorului italian Carmine Gallone,
unul dintre cei mai renumiti ai timpurilor sale.
Scenariul este semnat de dramaturgul Nicolae Kiritescu. ” Odessa in
flacari” urma traditia inaugurata de primul mare film romanesc din 1912,
care omagia victoria trupelor romane in Razboiul de Independenta din
1877.
“Odessa in flacari” este o pagina vibranta de istorie, aratand lumii, in
1942, la Festivalul de la Venetia – unde de altfel a castigat Marele
Premiu – ce inseamna ocupatia bolsevica si teroarea stalinista.
Timp de mai bine de o jumatate de secol, despre acest film nu s-a
pomenit nimic !!!!
Sursa: IONCOJA.RO / GLASUL INFO
sâmbătă, 2 mai 2015
2011 - Domnul ing.Gelbert Francisc despre Valeriu POPA !
blog dedicat :salvativa semenii - valeriu-popa
Mai multe detalii despre Valeriu POPA pe blogul care ii este dedicat .
Mai multe detalii despre Valeriu POPA pe blogul care ii este dedicat .
marți, 28 aprilie 2015
joi, 19 martie 2015
duminică, 1 martie 2015
Arhiva Românilor: Dictatura Manolescu şi mafia literară văzute de po...
Arhiva Românilor: Dictatura Manolescu şi mafia literară văzute de po...: A aparut in Cotidianul , pe 13 iunie 2013 Dictatura Manolescu şi mafia literară văzute de poetul Liviu Ioan Stoiciu
marți, 24 februarie 2015
luni, 2 februarie 2015
sâmbătă, 6 decembrie 2014
joi, 25 septembrie 2014
duminică, 14 septembrie 2014
duminică, 1 iunie 2014
O tihnă cu SILVIU ORAVITZAN - un album de Florin TOMA
FLORIN TOMA dixit :
ORAVITZAN – vechi şi ample zăcăminte de sacru
Aparent, nici nu ştii unde să aplici fanta pe această pungă de sensuri diafană, spre a face să curgă, să gâlgâie în afară lucrurile aflate acolo şi puse cu mâna lui vrăjită. Artă religioasă, mitul recurenţei smereniei, dialogul dintre cult şi cultură, uimire de bune simţuri, contracţii de simboluri repetate, semne bizantinepuizabile, disciplina hedonistă a Crucii, plutirea (nimic nu e htonian acolo, totul e imponderabil), maiestuosul de până la frică, enormul de întreţinere a avântului, Spiritul imperial, ce te duce cu gândul la Împăratul Constantin şi mama Sa, Elena, cei întocmai cu Apostolii, o aură şi un aur cotropitor de sfioase, danie sau stră-danie, inefabilul util, iconografie rodnică, măreţie la taifas cu sacrul... e clar! nu ştii pe unde e intrarea în acest templu uluitor ca un mausoleu-adăpost pentru îngeri. Unii specialişti susţin că Silviu Oravitzan are publicul lui. Specializat. Ca o vedetă – fanii săi. Mie mi s-a părut că, dimpotrivă. Am remarcat la cele două uriaşe expoziţii, la Muzeul Ţăranului Român şi la Palatul Mogoşoaia, că există două feluri de oameni care se nutresc cu opera lui (cel mai corect termen este opera, pentru că piesele lui vizionare nu pot fi încadrate terminologic niciunde, nu sunt lucrări, tablouri sau instalaţii, ci durări, construcţii!). Unii care nu-şi lasă supusă teama de a fi doborâţi de intenţia generatoare a ziditorului şi, drept urmare, se apropie de lucrări, sparg bariera mirajului şi focalizează lentilele oculare până la descoperirea ultimului detaliu de construcţie a mozaicului (cuburile de lemn de 1 cm./1 cm., cu suprafeţe scobite, aşezate de fiecare dată în cruce cu patru laturi egale, în alternanţă roşu aprins cu auriu!). Am văzut mulţi vizitatori care se aplecau, ca să-şi ostoiască mirarea (spre a afla răspunsul la întrebarea nerostită: Cum e posibil aşa ceva?). Şi alţii, care intrau fără să crâcnească în convenţia autorului şi, drept urmare, zburau pur şi simplu prin sălile uriaşe, la distanţe egale de pereţi (căci ziduri adevărate erau, nu simeze simandicoase pentru acuarelaşe sau guaşe!). Fâlfâiau într-o tăcere sacerdotală, liniştiţi, fără nicio grijă (ca într-un delir de Magritte sau Chagall!), tăiaţi de spoturile de lumină interioară emise de fiecare lucrare şi se hrăneau din substanţele lor semantice, mormăind mulţumiţi de socotinţa văzduhului şi dulceaţa culorilor. Amândouă aceste categorii au priceput rostul înţelegerii pe care au făcut-o, din primul moment, cu Autorul. (NOTĂ: Oravitzan însuşi a propus celor prezenţi la vernisaj un anumit parcurs al expoziţiei, prin cele trei săli... i s-a părut, probabil, foarte necesar ca să impună – cu o blândeţe fermă, dar politicoasă – itinerariul, precum într-o fabuloasă călătorie iniţiatică!). Era ca şi la teatru, unde se face întuneric în sală, pentru ca lumina să inunde scena, singura direcţie posibilă în care se poate privi. Da! Lumina lui Oravitzan – altă ardere, altă lămurire! Suprafeţele pe care le încarcă de semnificaţii grele devin ele însele semne. Raportul formă-culoare nu se adună ca să se decripteze înlăuntrul unei cazemate figurative, apărată de zeci de soldaţi-ucenici ai privirii făţişe, ci exteriorizat, ca nişte vibraţii fluide la nivel vizual, prin care lumina încorporată se transformă în unde vizibile. Limbajul plastic trece într-o altă stază cathartică, de artă vertical-religioasă, de iconografie inteligentă (dar, în niciun caz, laică!), precum un mesaj vizual cu receptări stabile pravoslavnice, scos însă de sub apăsarea dogmei. Doar o adiere de seriozitate, de ordine, de pioşenie şi de evlavie. De altfel, spectaculosul iconostas realizat de el la Mânăstirea Nicula, în care persistă prezenţa şi repetarea acestui simbol repetitiv în opera sa – crucea cu laturi egale – este una dintre cele mai impresionante lucrări din domeniu. E greu de spus care poate fi elementul precumpănitor asupra Spiritului celui care se uită la Oravitzan. Impactul pe care-l provoacă este puternic, proiectul lui este o provocare sublimă, fiindcă avem de-a face cu acel tip de discurs, original (şi originar!), capabil să intre în dialog perfect cu interlocutorul, oricând şi pe diferite paliere ale comunicării. Regăsim aici o calitate destul de rar întâlnită, mai ales în domeniul artelor plastice, aceea de a face ca esenţa unei opere să treacă, fără obturări sau obstacole, la cel care beneficiază de privilegiul de a şi-o asuma, dezinhibat de gravitatea emoţiei momentului ori a mesajului. Iar, în acest proiect, Silviu Oravitzan stă cuminte ca un bănăţean şi ordonează lumea. Un demiurg. (VIAŢA ROMÂNEASCĂ - nr. 5-6 / 2013 - cronica plasticii)
Postare de Ioan-Victor Schengen Dragan.
ORAVITZAN – vechi şi ample zăcăminte de sacru
Aparent, nici nu ştii unde să aplici fanta pe această pungă de sensuri diafană, spre a face să curgă, să gâlgâie în afară lucrurile aflate acolo şi puse cu mâna lui vrăjită. Artă religioasă, mitul recurenţei smereniei, dialogul dintre cult şi cultură, uimire de bune simţuri, contracţii de simboluri repetate, semne bizantinepuizabile, disciplina hedonistă a Crucii, plutirea (nimic nu e htonian acolo, totul e imponderabil), maiestuosul de până la frică, enormul de întreţinere a avântului, Spiritul imperial, ce te duce cu gândul la Împăratul Constantin şi mama Sa, Elena, cei întocmai cu Apostolii, o aură şi un aur cotropitor de sfioase, danie sau stră-danie, inefabilul util, iconografie rodnică, măreţie la taifas cu sacrul... e clar! nu ştii pe unde e intrarea în acest templu uluitor ca un mausoleu-adăpost pentru îngeri. Unii specialişti susţin că Silviu Oravitzan are publicul lui. Specializat. Ca o vedetă – fanii săi. Mie mi s-a părut că, dimpotrivă. Am remarcat la cele două uriaşe expoziţii, la Muzeul Ţăranului Român şi la Palatul Mogoşoaia, că există două feluri de oameni care se nutresc cu opera lui (cel mai corect termen este opera, pentru că piesele lui vizionare nu pot fi încadrate terminologic niciunde, nu sunt lucrări, tablouri sau instalaţii, ci durări, construcţii!). Unii care nu-şi lasă supusă teama de a fi doborâţi de intenţia generatoare a ziditorului şi, drept urmare, se apropie de lucrări, sparg bariera mirajului şi focalizează lentilele oculare până la descoperirea ultimului detaliu de construcţie a mozaicului (cuburile de lemn de 1 cm./1 cm., cu suprafeţe scobite, aşezate de fiecare dată în cruce cu patru laturi egale, în alternanţă roşu aprins cu auriu!). Am văzut mulţi vizitatori care se aplecau, ca să-şi ostoiască mirarea (spre a afla răspunsul la întrebarea nerostită: Cum e posibil aşa ceva?). Şi alţii, care intrau fără să crâcnească în convenţia autorului şi, drept urmare, zburau pur şi simplu prin sălile uriaşe, la distanţe egale de pereţi (căci ziduri adevărate erau, nu simeze simandicoase pentru acuarelaşe sau guaşe!). Fâlfâiau într-o tăcere sacerdotală, liniştiţi, fără nicio grijă (ca într-un delir de Magritte sau Chagall!), tăiaţi de spoturile de lumină interioară emise de fiecare lucrare şi se hrăneau din substanţele lor semantice, mormăind mulţumiţi de socotinţa văzduhului şi dulceaţa culorilor. Amândouă aceste categorii au priceput rostul înţelegerii pe care au făcut-o, din primul moment, cu Autorul. (NOTĂ: Oravitzan însuşi a propus celor prezenţi la vernisaj un anumit parcurs al expoziţiei, prin cele trei săli... i s-a părut, probabil, foarte necesar ca să impună – cu o blândeţe fermă, dar politicoasă – itinerariul, precum într-o fabuloasă călătorie iniţiatică!). Era ca şi la teatru, unde se face întuneric în sală, pentru ca lumina să inunde scena, singura direcţie posibilă în care se poate privi. Da! Lumina lui Oravitzan – altă ardere, altă lămurire! Suprafeţele pe care le încarcă de semnificaţii grele devin ele însele semne. Raportul formă-culoare nu se adună ca să se decripteze înlăuntrul unei cazemate figurative, apărată de zeci de soldaţi-ucenici ai privirii făţişe, ci exteriorizat, ca nişte vibraţii fluide la nivel vizual, prin care lumina încorporată se transformă în unde vizibile. Limbajul plastic trece într-o altă stază cathartică, de artă vertical-religioasă, de iconografie inteligentă (dar, în niciun caz, laică!), precum un mesaj vizual cu receptări stabile pravoslavnice, scos însă de sub apăsarea dogmei. Doar o adiere de seriozitate, de ordine, de pioşenie şi de evlavie. De altfel, spectaculosul iconostas realizat de el la Mânăstirea Nicula, în care persistă prezenţa şi repetarea acestui simbol repetitiv în opera sa – crucea cu laturi egale – este una dintre cele mai impresionante lucrări din domeniu. E greu de spus care poate fi elementul precumpănitor asupra Spiritului celui care se uită la Oravitzan. Impactul pe care-l provoacă este puternic, proiectul lui este o provocare sublimă, fiindcă avem de-a face cu acel tip de discurs, original (şi originar!), capabil să intre în dialog perfect cu interlocutorul, oricând şi pe diferite paliere ale comunicării. Regăsim aici o calitate destul de rar întâlnită, mai ales în domeniul artelor plastice, aceea de a face ca esenţa unei opere să treacă, fără obturări sau obstacole, la cel care beneficiază de privilegiul de a şi-o asuma, dezinhibat de gravitatea emoţiei momentului ori a mesajului. Iar, în acest proiect, Silviu Oravitzan stă cuminte ca un bănăţean şi ordonează lumea. Un demiurg. (VIAŢA ROMÂNEASCĂ - nr. 5-6 / 2013 - cronica plasticii)
Postare de Ioan-Victor Schengen Dragan.
vineri, 4 aprilie 2014
sâmbătă, 29 martie 2014
joi, 13 februarie 2014
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)